Nichita Stănescu - a great Romanian voice

 Câteva păreri critice.....

1)"Existã un amestec ciudat de forte în fiinta lui Nichita Stãnescu: un respect aproape religios pentru poezie si o supunere aproape cinicã fatã de real. [...] Nichita Stãnescu reprezintã un mod specific de a fi poet în lumea noastrã. E greu sã-i afli un model în literatura anterioarã." (Eugen Simion,Sfidarea retoricii,Cartea Românească,Bucureşti,1985)

2) "Noutatea poeziei lui Nichita Stãnescu era evidentã de la întâiul volum, chiar dacã numai în laturã superficialã. Modul de a vorbi despre sine si despre lume era, înainte de toate, socant. Cu ce sã asemeni anatomiile lirice ale poetului care lua inocent cunostintã de trupul lui? Gleznele înfloreau, bratele tâsneau ca niste serpi, din umeri ieseau pantere si lei, în tâmple se înfigeau vise, scheletul lumina, mâinile dãdeau la o parte razele lunii, inelarul se lovea clinchetind de degetul mijlociu. Dar starea de imponderabilitate a lucrurilor: saltul, dansul, plutirea, zborul? Poezia închipuia o lume realã fãrã gravitatie, imaterialã, diafanã, în care obiectele lunecã dintr-o formã în alta, dintr-un contur în altul ca niste misterioase fluide; si totodatã o lume a stãrilor de suflet substantialã, densã, în care sentimentele se ating, se lovesc si se rãnesc."(Nicolae Manolescu,Nichita Stănescu,în Contemporanul,nr.40/1970)

3) "Era evidentã, încã din prima carte a lui Nichita Stãnescu, tendinta sa de a aseza discursul liric sub semnul jocului. În peisajul literar al sfârsitului celui de al saselea deceniu, dominat de gravitatea, realã sau mimatã a 'scrisului' existential, autorul Sensului iubirii schita proiectul unui spatiu ce promitea o nouã situare a subiectului liric fatã de univers. Nichita Stãnescu se înscrie firesc în evolutia literaturii, preluând si asimilând sugestii ale înaintasilor, dar mai ales, dezvoltându-le într-o viziune particularã, inconfundabilã."(Ion Pop,Poezie şi joc  în Tribuna,nr.19/1972)

 Iar acum .....poezie şi muzică.......căci fără ele viaţa ar fi o greşeală!!!

 1),,Tu pluteşti...''

 Tu pluteşti ca un vis de noapte
deasupra sufletului meu.
Iţi sprijini tâmpla
de inima mea ca de o piatră roşie,
şi aştepţi să-ţi spun numele
tuturor lucrurilor
pe care eu am isprăvit de mult
să ţi le mai spun.
Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,
înclinată ca mătasea unui steag
într-o zi fără vânt.
O, nu pleca nicăieri!
Îmi voi rupe inima cu un singur gest
al mâinii,
ca să răsară durerea care ştie
numele durerii,
ca să răsară dragostea mea de bărbat
care ştie numele tău ciudat, de femeie.

Din volumul „Dreptul la timp, 1965

 2) ,,Emotie de toamnă''
A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori,
ca or să-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai să te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o să se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mă apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

3)În dulcele stil clasic 

Mă învelesc de frig într-o speranţă
cum se-nveleşte soba nou zidită
în reliefuri de faianţă
cu focul pururi logodită.

Nu pune mâna peste mine dacă-i vară
căci n-ai să înţelegi nimic
stimată doamnă-domnişoară
din frig.

Ci vino când nu merge nimeni
când nu avem picioare, vino
dar mai ales când voi fi orb,
lumino.

 4),,Daimonul meu catre mine"

Vine focul, imi zise, fii atent vine focul
si-o sa vezi cu ochii pietrele inmuindu-se
si pe caprele negre de stanca inecandu-se
in moalele stancii
Marea, pe dansa chiar o s-o vezi
supta de fluviu si pe acesta
sunt de rauri si pe acestea
supte de izvoare si pe ele
absorbite de setea unei fapturi alergand.
Ai sa vezi, imi spuse Daimonul meu, mie,
ai sa vezi
cum se usuca pestii
si cum se imputesc balenele
cum se evapora meduzele,
caci iti zic tie, vine focul, ma auzi ?
- Te aud si ce sa fac eu,
chiar daca te aud ce sa fac eu,
eu ce pot sa fac eu
- Schimba-te in cuvinte, mi-a zis Daimonul,
repede, cat mai poti sa te schimbi
Schimba-ti ochiul in cuvant
nasul si gura
organul barbatesc al facerii
talpile alergatoare,
parul care-a inceput sa-ti albeasca
prea des incovoiata sira a spinarii,
schimba-te in cuvinte, repede, cat mai e timp
- I-am spus Daimonului : tu nu stii ca
vorba arde,
verbul putrezeste
iar cuvantul
nu se intrupeaza ci se destrupeaza
Am pus un sentiment pe bronz si tu stii asta
si a fiert din pricina luminii soarelui
Am dat un nume unui copil
si numele s-a spart de timp si de vrabii
- Stiu asta, mi-a zis Daimonul.
Schimba-te in cuvinte precum iti zic.